Cum e si titlul - sustin sus si tare - ca suntem o generatie de "singuratici". Asta am ajuns. Toti se plang de singuratate, gasesti atatea feluri in care oamenii o caracterizeaza, cate apelative, cate sentimente, cata traire...
Ne cufundam tot mai mult in aceasta stare constanta de singuratate. Ne izolam, ne limitam, ne ferim unii de ceilalti. Ne bucuram de modalitati idioate de a relationa. Am ajuns sa avem contacte umane doar virtuale, iar aceasta "globalizare" nu face alceva decat sa adanceasca sentimentul profund de singuratate - e un efect soc al comunicarii "rapide". Sustin sus si tare ca ne indreptat catre o era a singuratatii ca virtute, ca stil de viata, ca medicament, ca rezultat al deciziilor luate si ca singura alternativa.  
Ajungem MARI, ne credem tari, facem bani, avansam in cariera, ne creste prestigiul, vrem mai mult, amanam lucruri importante de dragul unui "trai mai bun"...si ce am reusit?! Sa ajungem singuri. Avem pretentii atat de ridicate, asteptam ceva mai bun, ne umplem de orgolii mai mult sau mai putin false si in final ajungem singuri. Acolo sus, in culmea gloriei e pustiu.
Relatiile interumane devin reci, mercantile, repetitive, "pe interes". Nu mai stiu cand am vorbit ultima data fara sa ma controlez. Sa poti vorbi cu cineva deschis, sa nu fii pe fuga, sa nu crezi ca cea mai mare fericire e sa dormi 8 ore.
Cand ai sunat pe cineva doar sa-l intrebi ce face, daca e bine?! Cel mai dureros e sa-ti da seama ca oamenii mai si pleaca, uneori pentru totdeauna...cate au ramas ne-spuse?! "Fiecare moare singur" - e titlul unei carti - foarte adevarat...insa cum traim?! la fel?!
E de rau...un veac de singuratate...